Cabinet individual de psihologie BĂNICĂ SIMONA MARIA

Cabinet de psihologie RUP 10B6797

Șos. Ștefan cel Mare, nr. 238 Bucuresti Cartier: Stefan cel Mare Sector: 2 Zona Geografica: Nord Est
Luni - Vineri 09:00 - 20:00 Pret per sedinta in lei: 0

Psiholog Simona Maria Banica RUP 14767 0735354199 simona76.banica@gmail.com

ÎNTOARCEREA ACASĂ - Reflecții despre depresie

Depresie   Publicat la data 22 Februarie 2021, 17:29

    Reflectând la cea mai caldă, cea mai intimă senzație de "acasă" pentru mine, mă văd așezată lângă bunica pe o laviță, concentrată să descâlcesc mormane multicolore de macrame, care mai de care mai încurcate. Activitatea în sine și faptul că  puteam s-o ajut îmi generau o stare de pace, de mulțumire, o stare de acasă. Dar bunica a plecat destul de repede... Și nu a plecat singură. A luat-o și pe mama cu ea în drumul ei spre eternitate, iar pacea, mulțumirea și starea de acasă au dispărut odată cu ele. Doar mormanul de ițe încurcate a rămas... Și nu mai erau firele de macrame ale bunicii în mormanul încălcit. Nu! Erau gânduri, trăiri și dureri viscerale acolo, iar eu eram captivă în el, precum Tezeu în labirintul lui Dedal. Și, probabil, dacă bunica în simplitatea ei de om de la țară ce iubea pământul cu aceeași râvnă cu care îl muncea, nu m-ar fi învățat că toate lucrurile se pot descâlci și rula ulterior în sensuri logice, precum ghemurile ei multicolore de macrame, nu aș fi avut un fir al Ariadnei care să mă ghideze în drumul meu "înapoi spre acasă".

    Căci, rătăcind prin labirint, la multe încercări m-a supus viața, iar lupta cu minotaurul a avut de fiecare dată alt nume. Uneori, se numea ANXIETATE dar, cel mai des, se prelingea în sufletul meu ca o umbră și se numea DEPRESIE.

    Apărea deghizată în multe feluri și, deruland firul bunicii din ghemul vieții, parcă o vad și acum cum pășea pragul sufletului meu. Din când în când se ivea ca depresia "pierdere", plânsă, costelivă și în haine negre, apoi se transforma în depresia "nevoi afective neîmplinite" cu zâmbet trist și privirea focusată într-o iubire toxică. Când lucrurile nu mergeau bine profesional, mă vizita depresia "epuizare" rătăcind fără scop și sens, blocată într-un stres continuu și insomnii, urmată imediat de depresia "angoasă" neîncrezatoare în sine, în oameni și în viitor și depresia "insecuritate" slabă, ponosita și cu umerii căzuți. Depresia "singurătate", al cărei ecou se spărgea de pereții casei goale, a apărut mai târziu... sau a fost tot timpul, chiar și atunci când nu eram deloc singură...

    O perioadă m-am luptat cu depresia, încercând s-o fac să dispară absorbită de armele chimice prescrise minuțios de medic, dar ea se întorcea recurent, mai insistentă, mai puternică. 

    Apoi m-am lăsat în voia ei resemnată, neștiind ce aș mai putea face, iar ea mă acapara complet, mă sufoca, mă prelua și devenea eu. Devenisem parte din minotaur...

    Abia când am realizat care era rolul ei, ce făcea ea pentru mine când apărea, cum urmărea să mă ajute să mă observ, să mă înțeleg, să mă împac și reconectez cu părți importante din mine, depresia s-a diluat, iar întoarcerea mea spre casă a devenit mult mai lină. 

    Probabil, acest minotaur numit depresie va reapărea din nou în momentele tragice ale vieții mele, ca să-mi plânga pierderile și să ma împace cu mine însămi, dar atunci voi fi cunoscut rolul lui în labirintul vieții mele, iar puterea și controlul, precum firul Ariadnei, vor fi în mâinile mele, ajutându-mă să-mi păstrez echilibrul, homeostazia.

.................................................................................

    Pe parcursul experienței profesionale am întâlnit depresia în toate stadiile și formele ei clinice. Am întâlnit oameni captivi în povestea serotoninei, ce luptau cu depresia bombardand-o cu antidepresive, crezând despre ei înșiși că au defecte neurochimice genetice și că medicația este singura soluție de a ține depresia în frâu. 

    Am întâlnit oameni resemnați, anihilați de suferință aproape total, incapabili să gândească, să decidă și să  facă ceva pentru a se proteja. 

    Am fost și sunt acolo pentru ei, un bun ascultător, un bun observator, empatic îndrumător. Le ofer ajutorul, pe care l-am primit și eu când am conștientizat că nu mai pot singură și am apelat la oamenii buni ce s-au pregătit o mare parte din viață să devină specialiști în psihologie. 

    Le spun acestor oameni ce nu mi-a spus nimeni mie, adolescentă fiind, când m-am trezit singură în abisul depresiei. Le spun, ca și cum, întorcându-mă în timp, i-aș vorbi propriului meu sine: 

    "I-aș spune sinelui meu: Suferința ta nu este o avarie. Este un semnal - un semnal necesar. I-aș spune că știu că este greu să audă toate acestea, deoarece știu cât de profund doare. Dar durerea nu este dușmanul, indiferent cât de mult ar durea (și Doamne Dumnezeule, știu cât de tare doare). Ea este aliatul tău - te conduce departe de o viață irosită și te îndreaptă către una mai capabilă de a te împlini.  Apoi i-aș spune: te afli la o răscruce. Poți încerca să înăbuși semnalul. Asta te va conduce către mulți ani irosiți, în care durerea va persista. Sau poți asculta semnalul și îl poți lăsa să te ghideze - departe de lucrurile care te rănesc și epuizează și către lucrurile care îți vor satisface nevoile adevărate." (Johann Hari - "Legături pierdute") 

     Concluzia mea - depresia poate fi doar mormanul încâlcit și aparent absurd de fire, poate fi drumul sinuos și dureros prin labirint către noi înșine, poate fi "ÎNTOARCEREA ACASĂ". 

 

BIBLIOGRAFIE

 

     Hari, Johann, Legaturi Pierdute

 

Feedback